Trepte

Fiinţe neexplicate, fără formă ori conţinut, pe care doar le simţi plutind deasupra ta în văzduh, ca nişte corbi, mereu la pândă, zei nemiloşi ce-şi pogoară pedeapsa pentru o vină neînţeleasă, aceştia sunt Pasagerii unui viitor îndepărtat... După ce te-au posedat vreme de zile, poate luni, lăsându-te golit de amintiri, de simţuri, de voinţă, de certitudini, niciodată nu vei mai fi acelaşi... Nu vei şti ce au făcut cu trupul tău, ce au mâncat cu gura ta, unde au umblat cu picioarele tale, fiindcă Ei par a fi întruparea celor mai scârbavnice capricii... În oraşul acesta blestemat, între două posedări, după o noapte de amor de care doar lui i s-a oferit privilegiul să-şi amintească, doi tineri caută să refacă drumul invers de la partea fizică, la partea mult mai complicată pe care unii oameni o numesc dragoste... Iar în tot acest timp dominat de incertitudine, de deznădejde, de inutilitatea iubirii, ei nu găsesc loc mai liniştit de întâlnire decât treptele unei biblioteci...

Mă aşez pe piatra rece şi îmi spun că m-am oprit pentru că aşa am vrut eu.

(Pasagerii, în Robert Silverberg, Vatican, ultimul conclav, Traducerea: Dan Popescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2006)

Biblioteca de la ora 9

Shadow of a Doubt

Un frate rătăcitor şi preaiubit (Charles) revine, după o inexplicabilă absenţă de ani de zile, în mijlocul familiei sale: soră, cumnat, nepoţi. Răsfăţat cu atenţie, precauţie şi dragoste necontrolată, el devine în scurt timp o atracţie a micului orăşel de provincie, o vedetă... Numai că nepoata sa cea mare, sub grijulia îndrumare a unui detectiv şi (mi s-a părut oare numai mie?) împinsă de o nefirească gelozie, începe să-l bănuiască de ceva... Atunci când Charles rupe un articol din ziar şi-l ascunde, ea dă fuga (da, da!) la biblioteca publică pentru a afla despre ce-i vorba. Care, by the way, are la ei program până târziu în seară. Chiar şi după ora 9, ca în scena din film...

Oraşul din bibliotecă

Un reporter subţire de New York, cuprins brusc de o nelinişte existenţială, realizează că banii pe care îi dă într-o seară pe o cină la un restaurant de lux îi ajung numai bine pentru un zbor aiurea cu avionul. Astfel, după calculul său, o porţie de viţel cu radicchio costă cât un drum de la New York la Louisville, iar nota de plată pentru o seară echivalează cu un weekend în oricare alt oraş al Americii... Această concluzie îl convinge să se aventureze, o dată la câteva săptămâni, în comode excursii neprogramate. Nu pentru multă vreme însă, fiindcă soarta îi va face cunoştinţă cu oraşele din sud Charleston şi Savannah, nişte bunicuţe tolănite la soare, care îşi fac vânt alene cu evantaiul, de ultimul dintre ele îndrăgostindu-se iremediabil. Miezul nopţii în grădina binelui şi răului e povestea pe care acest reporter, John Berendt, o dedică oraşului manierat de la malul mării, Savannah, cândva o reşedinţă a bunului gust, a eleganţei, a nobleţei, a superiorităţii aristocratice. Puţin mai încolo în carte apar o crimă, un proces, ceva voodoo, personaje excentrice, însă protagonista romanului rămâne Savannah, doamna bătrână a Sudului, despre care, într-o primă încercare de documentare, John Berendt merge să se informeze la bibliotecă:
La sediul Asociaţiei pentru istoria Georgiei, o bibliotecară amabilă mi-a lămurit nişte lucruri. Nu, mi-a spus, nu a existat niciodată o femeie poreclită "teribila Hannah". Bibliotecara bănuia că Hannah nu era altceva decât produsul imaginaţiei unui versificator care avea nevoie de o rimă pentru Savannah. A adăugat cu un oftat că şi-ar fi dorit ca Hannah să fi rămas în memoria oamenilor drept vampa din Montana, de exemplu. Savannah are o istorie suficient de bogată şi nu are nevoie de asemenea favoruri. Ştiam, de exemplu, că Eli Whitney a inventat maşina de egrenat bumbac pe plantaţia Mulberry din Savannah? Sau că Juliette Gordon Low a fondat organizaţia Cercetaşele Americii într-o casă vagon de pe Dayton Street?
Bibliotecara mi-a înşirat o listă cu cele mai importante evenimente din istoria oraşului: prima şcoală de duminică din America s-a înfiinţat la Savannah, în 1736, primul orfelinat, în 1740, prima biserică baptistă pentru negri, în 1788, primul teren de golf din America, în 1796. John Wesley, fondatorul Bisericii Metodiste, a fost preot al Bisericii lui Hristos în Savannah, în 1736 şi, în timpul misiunii sale pastorale, a scris o carte de imnuri ce avea să devină cea mai importantă dintre cele folosite de Biserica Anglicană. Un negustor din Savannah a sponsorizat primul vas cu aburi care a traversat vreodată Atlanticul, nava Savannah, care a făcut prima sa călătorie pe ocean de la Savannah la Liverpool în 1819.
Împreună, toate aceste impresionante repere din trecut sugerau că oraşul acesta adormit, cu cei 150 000 de locuitori ai săi, jucase cânva un rol mult mai important decât cel de astăzi. Să sponsorizezi în 1819 traversarea Atlanticului cu o navă cu aburi, pentru prima dată în lume, trebuie să fost echivalent cu lansarea primei navete spaţiale, de exemplu. Preşedintele James Monroe s-a deplasat special la Savannah pentru a participa la inaugurarea navei - un indiciu clar al importanţei evenimentului la vremea respectivă.
Am răsfoit cărţi, broşuri şi hărţi în sala de lectură a Asociaţiei, o încăpere spaţioasă, cu tavanul foarte înalt şi cu două şiruri de rafturi suprapuse pe toată lungimea pereţilor. Fantoma Războiului Civil bântuia acea sală, iar rolul jucat de Savannah în război era o poveste ce părea a spune multe despre acest oraş. Când au început luptele, Savannah era cel mai mare port în comerţul mondial cu bumbac. Generalul William Tecumseh Sherman l-a ales ca punct culminant al marşului său triumfător către mare şi a venit cu o armată de şaptezeci de mii de soldaţi împotriva celor zece mii de soldaţi confederaţi care apărau Savannah. Spre deosebire de cei din Atlanta şi Charleston, conducătorii civili din Savannah erau afacerişti pragmatici, iar pasiunile lor secesioniste erau temperate de conştientizarea faptului că distrugerea oraşului era iminentă. Când armata lui Sherman s-a apropiat de oraş, primarul din Savannah i-a ieşit în întâmpinare, în fruntea unei delegaţii. S-au oferit să predea oraşul fără luptă, dacă Sherman promitea să nu-l distrugă. Sherman a acceptat oferta şi i-a trimis preşedintelui Lincoln celebra telegramă: "Vă rog să-mi permiteţi să vă ofer drept cadou de Crăciun oraşul Savannah, împreună cu o sută cincizeci de tunuri şi multă muniţie şi, de asemenea, douăzeci şi cinci de mii de baloţi de bumbac." Sherman a rămas o lună în Savannah şi apoi a tecut în Carolina de Sud, mărşăluind spre oraşul Columbia, pe care l-a şters de pe faţa pământului.
Savannah a sărăcit în timpul războiului, dar şi-a revenit în câţiva ani şi a redevenit aşezarea prosperă de odinioară. Totuşi, sursa bogăţiei oraşului începea deja să sece. Din ce în ce mai mulţi oameni lăsau munca câmpului şi se mutau în Nordul industrializat; bumbacul, singura plantă cultivată de atâta vreme, secătuise solul altădată roditor, iar zona de cultivare şi prelucrare a bumbacului se mutase în vest. În timpul recesiunii din 1892, preţul livrei de bumbac a scăzut de la un dolar, la nouă cenţi. Pe la 1920 gărgăriţa bumbacului a distrus şi ultimele culturi de bumbac. De atunci Savannah a intrat în declin. Multe dintre clădirile impunătoare de odinioară au căzut în paragină. În 1946, lady Astor, aflată în tecere prin oraş, a spus că Savannah era "ca o femeie frumoasă cu faţa murdară"...

(John Berendt, Miezul nopţii în grădina binelui şi a răului, Traducerea: Iulian Cănănău, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007)

Un milion de cărţi ca o întâlnire de dragoste

Simt că munca, aptitudinile şi cunoştinţele bibliotecarilor (nu, nu alea!) de pe la noi sunt subestimate. Şi pe bună dreptate, în cele mai multe cazuri. Trândăvia, indolenţa, ignoranţa, corupţia, neprofesionalismul şi, două cuvinte la modă, prostul management al directorilor de biblioteci publice numiţi prin concurs au dus într-un număr de ani la distrugerea unei instituţii care trebuie să arate altfel. Sigur, situaţia nu e peste tot la fel în ţară: există Baia Mare, Sibiul şi altele pe care nu le-oi fi vizitat, şi care se prezintă foarte bine: adică au directori veniţi din branşă, au limitat pe cât posibil nepotismul, şi-au construit sedii moderne, au (re)învăţat care este rolul bibliotecii pentru comunitate, au angajat persoane cu vocaţie.
Pentru toate celelalte situaţii, li se dedică munca acestui blog, muncă la care visez să contribuie cât mai mulţi cititori. Pentru detalii, vezi în stânga: C.(re.)Z.U.-ul său.

Am ales pentru început pasajul care a inspirat acest blog şi care e cum nu se poate mai potrivit pentru scopul urmărit, fiindcă are de toate: atmosferă, pasiune, religiozitate. Aaa! Şi bibliotecari antipatici... Îmi place asta, pentru că şi eu, cu greu, pot fi altfel. Cred că, până la urmă, e semnătura breslei. Enjoy!

După câţiva ani de lecturi îndârjite şi dezordonate, mi-am dat seama că puţinele cărţi care se aflau în casă şi alte câteva pe care le puteam avea recurgând la modestele biblioteci ale rudelor şi cunoscuţilor, sau cumpărând câte una uzată cu banii economisiţi din gustarea de dimineaţă sau cu cei furaţi de la mama, nu-mi erau de ajuns. Am aflat de la un băiat, ceva mai mare ca mine, că în oraş existau biblioteci foarte mari şi bogate, la îndemâna tuturora, unde între anumite ore puteai sa te duci să ceri orice carte ai fi dorit, şi, ceea ce era mai însemnat, să le citeşti fără nici o cheltuială. M-am hotărât să mă duc imediat. Exista totuşi o greutate: pentru a intra în acele paradisuri trebuia sa ai cel puţin şaisprezece ani. Eu aveam doisprezece sau treisprezece, dar eram cam prea înalt pentru vârsta mea. Într-o dimineaţă de iulie am făcut o încercare. Am urcat tremurând o scară care mi s-a părut largă şi impunătoare. După două-trei minute de nesiguranţă şi bătăi de inimă, m-am furişat în săliţa de cereri, am completat în grabă buletinul şi l-am prezentat cu aerul şovăielnic şi suspect al celui ce se ştie vinovat. Funcţionarul - mi-l amintesc şi acuma: blestemat să fie! era un omuleţ burtos cu doi ochişori albaştri de peşte mort şi cu o cută răutăcioasă de o parte şi de alta a gurii - m-a măsurat cu o privire comptimitoare şi m-a întrebat cu o voce antipatică şi tărăgănată:
- Mă rog, câţi ani ai dumneata?
M-am înroşit la faţă, mai mult de ciudă decât de ruşine, şi am răspuns făcându-mă mai bătrân cu teri ani:
- Cinsprezece.
- Prea puţin. Îmi pare rău. Citeşte regulamentul. Vino peste un an.
Am ieşit de acolo umilit, înciudat, abătut şi plin de ură copilărească împotriva acelui om îngrozitor care mă împiedica pe mine, sărac şi setos de ştiinţă, să mă folosesc de un milion de cărţi şi care îmi fura tâlhăreşte, pe baza unui simplu număr, un întreg an de lumină şi bucurie. Intrând acolo, întrezărisem o încăpere lungă şi vastă cu respectabile jilţuri cu spătarul înalt îmbrăcate în stofă verde, şi de jur împrejur cărţi, cărţi vechi mari şi îndesate, cu cotoare de pergament şi piele, imprimate şi împodobite cu aur: o minune! Şi fiecare carte de acolo închidea în sine ceea ce căutam eu, oferea hrana destinată mie: istorii cu împăraţi şi poeme despre bătălii, vieţi ale oamenilor semidivini, cărţi sfinte ale unor popoare moarte, şi ştiinţele tuturor lucrurilor, şi versurile tuturor poeţilor, şi sistemele tuturor filosofilor. Şi toate acele mii de făgăduinţi în litere de aur erau pentru mine: la o poruncă a mea, volumele care aşteptau sub praf, îndărătul reţelei dese de dulapuri, ar fi coborât spre mine, şi le-aş fi deschis şi frunzărit şi devorat după plac!
N-am aşteptat nici măcar un an pentru a face a două încercare. Şi aceasta a ieşit prost. A trebuit să aştept o altă vară pentru a reuşi. Aveam ceva mai mult de treisprezece ani - poate treisprezece şi jumătate.
Împreună cu un alt băiat mai mare ca mine, care de câtva timp intra acolo fără nici o piedică, am izbutit în cele din urmă. Pentru a nu bate la ochi şi pentru a nu părea un copil care vrea să-şi treacă timpul am ales o carte serioasă, o carte de ştiinţă - aceea a lui Canestrini despre Darwin.
De data aceasta, de cealaltă parte a peretelui de lemn şi sticlă se afla un alt funcţionar - un tip înalt şi uscat ca o pasăre jumulită, cu mişcări grosolane, care nu stătea o clipă locului. Mi-a luat hârtia fără să se uite la mine, a făcut pe ea un mic semn cu un creion albastru şi a dat-o fără nici o vorbă unui băietan, care stătea lângă el.
Am aşteptat o jumătate de oră, ros de teama ca nu cumva cartea să lipsească sau să nu vrea să mi-o aducă. Când am primit-o, am strâns-o sub braţ şi am intrat ruşinat şi în vârful picioarelor în marea sală de lectură. Nu mai încercasem niciodată un asemenea sentiment de respect - nici măcar în biserică, pe când eram copil. Înspăimântat parcă de propria mea cutezanţă şi de faptul de a mă găsi înăuntru, după atâta aşteptare, în mijlocul acelui uriaş relicvariu al înţelepciunii veacurilor, m-am dus să mă aşez pe primul scaun liber care mi-a apărut în faţă. Atât de mare îmi era tulburarea şi plăcerea şi uimirea şi impresia că am devenit dintr-odatămai mare şi mai om, că timp de aproape un ceas n-am izbutit să pricep nimic din cartea pe care o aveam dinainte.
Totul, acolo înăuntru, mi se părea sfânt şi maiestuos, ca regăsirea unei naţiuni. Jilţurile murdare şi decolorate, acoperite cu o stofă al cărei verde spălăcit devenea gălbui sau se ascundea sub slinul negru, apăreau în ochii mei colosale şi fastuoase ca nişte tronuri, şi tăcerea adâncă îmi apăsa inima mai grav şi mai solemn decât aceea a unei catedrale.
De atunci am revenit zi de zi, tot timpul cât nesuferita şcoală mă lăsa liber. Încetul cu încetul m-am obişnuit cu tăcerea aceea, cu încăperea aceea atât de înaltă deasupra capului meu zbârlit de adolescent neîngrijit, cu comoara aceea de volume vechi şi noi, de dicţionare, de reviste, de opuscule, de atlase, de codice şi de manuscrise. Curând am devenit ca unul de-al casei, am ajuns să-i cunosc pe cei ce distribuiau cărţile, să descopăr tainele semnelor de pe buletine, am răzbit-o cu cataloagele, am învăţat să deosebesc chipurile celor fideli şi pasionaţi care veneau ca şi mine, zi de zi, punctuali şi nerăbdători ca la o întâlnire de dragoste.
Şi m-am cufundat până-n gât în toate lecturile pe care mi le sugerau mereu mai numeroasele mele curiozităţi sau titlurile de cărţi ce le găseam în cărţile pe care tocmai le citeam, încât am început atunci, fără experienţă, fără călauză, şi fără nici un plan, dar cu toată furia pasiunii, viaţa aspră şi măreaţă a unui om atotştiutor.

(Giovanni Papini, Un om sfârşit, Traducerea: Ştefan Augustin Doinaş, Editura Polirom, Iaşi, 2007)