Un milion de cărţi ca o întâlnire de dragoste

Simt că munca, aptitudinile şi cunoştinţele bibliotecarilor (nu, nu alea!) de pe la noi sunt subestimate. Şi pe bună dreptate, în cele mai multe cazuri. Trândăvia, indolenţa, ignoranţa, corupţia, neprofesionalismul şi, două cuvinte la modă, prostul management al directorilor de biblioteci publice numiţi prin concurs au dus într-un număr de ani la distrugerea unei instituţii care trebuie să arate altfel. Sigur, situaţia nu e peste tot la fel în ţară: există Baia Mare, Sibiul şi altele pe care nu le-oi fi vizitat, şi care se prezintă foarte bine: adică au directori veniţi din branşă, au limitat pe cât posibil nepotismul, şi-au construit sedii moderne, au (re)învăţat care este rolul bibliotecii pentru comunitate, au angajat persoane cu vocaţie.
Pentru toate celelalte situaţii, li se dedică munca acestui blog, muncă la care visez să contribuie cât mai mulţi cititori. Pentru detalii, vezi în stânga: C.(re.)Z.U.-ul său.

Am ales pentru început pasajul care a inspirat acest blog şi care e cum nu se poate mai potrivit pentru scopul urmărit, fiindcă are de toate: atmosferă, pasiune, religiozitate. Aaa! Şi bibliotecari antipatici... Îmi place asta, pentru că şi eu, cu greu, pot fi altfel. Cred că, până la urmă, e semnătura breslei. Enjoy!

După câţiva ani de lecturi îndârjite şi dezordonate, mi-am dat seama că puţinele cărţi care se aflau în casă şi alte câteva pe care le puteam avea recurgând la modestele biblioteci ale rudelor şi cunoscuţilor, sau cumpărând câte una uzată cu banii economisiţi din gustarea de dimineaţă sau cu cei furaţi de la mama, nu-mi erau de ajuns. Am aflat de la un băiat, ceva mai mare ca mine, că în oraş existau biblioteci foarte mari şi bogate, la îndemâna tuturora, unde între anumite ore puteai sa te duci să ceri orice carte ai fi dorit, şi, ceea ce era mai însemnat, să le citeşti fără nici o cheltuială. M-am hotărât să mă duc imediat. Exista totuşi o greutate: pentru a intra în acele paradisuri trebuia sa ai cel puţin şaisprezece ani. Eu aveam doisprezece sau treisprezece, dar eram cam prea înalt pentru vârsta mea. Într-o dimineaţă de iulie am făcut o încercare. Am urcat tremurând o scară care mi s-a părut largă şi impunătoare. După două-trei minute de nesiguranţă şi bătăi de inimă, m-am furişat în săliţa de cereri, am completat în grabă buletinul şi l-am prezentat cu aerul şovăielnic şi suspect al celui ce se ştie vinovat. Funcţionarul - mi-l amintesc şi acuma: blestemat să fie! era un omuleţ burtos cu doi ochişori albaştri de peşte mort şi cu o cută răutăcioasă de o parte şi de alta a gurii - m-a măsurat cu o privire comptimitoare şi m-a întrebat cu o voce antipatică şi tărăgănată:
- Mă rog, câţi ani ai dumneata?
M-am înroşit la faţă, mai mult de ciudă decât de ruşine, şi am răspuns făcându-mă mai bătrân cu teri ani:
- Cinsprezece.
- Prea puţin. Îmi pare rău. Citeşte regulamentul. Vino peste un an.
Am ieşit de acolo umilit, înciudat, abătut şi plin de ură copilărească împotriva acelui om îngrozitor care mă împiedica pe mine, sărac şi setos de ştiinţă, să mă folosesc de un milion de cărţi şi care îmi fura tâlhăreşte, pe baza unui simplu număr, un întreg an de lumină şi bucurie. Intrând acolo, întrezărisem o încăpere lungă şi vastă cu respectabile jilţuri cu spătarul înalt îmbrăcate în stofă verde, şi de jur împrejur cărţi, cărţi vechi mari şi îndesate, cu cotoare de pergament şi piele, imprimate şi împodobite cu aur: o minune! Şi fiecare carte de acolo închidea în sine ceea ce căutam eu, oferea hrana destinată mie: istorii cu împăraţi şi poeme despre bătălii, vieţi ale oamenilor semidivini, cărţi sfinte ale unor popoare moarte, şi ştiinţele tuturor lucrurilor, şi versurile tuturor poeţilor, şi sistemele tuturor filosofilor. Şi toate acele mii de făgăduinţi în litere de aur erau pentru mine: la o poruncă a mea, volumele care aşteptau sub praf, îndărătul reţelei dese de dulapuri, ar fi coborât spre mine, şi le-aş fi deschis şi frunzărit şi devorat după plac!
N-am aşteptat nici măcar un an pentru a face a două încercare. Şi aceasta a ieşit prost. A trebuit să aştept o altă vară pentru a reuşi. Aveam ceva mai mult de treisprezece ani - poate treisprezece şi jumătate.
Împreună cu un alt băiat mai mare ca mine, care de câtva timp intra acolo fără nici o piedică, am izbutit în cele din urmă. Pentru a nu bate la ochi şi pentru a nu părea un copil care vrea să-şi treacă timpul am ales o carte serioasă, o carte de ştiinţă - aceea a lui Canestrini despre Darwin.
De data aceasta, de cealaltă parte a peretelui de lemn şi sticlă se afla un alt funcţionar - un tip înalt şi uscat ca o pasăre jumulită, cu mişcări grosolane, care nu stătea o clipă locului. Mi-a luat hârtia fără să se uite la mine, a făcut pe ea un mic semn cu un creion albastru şi a dat-o fără nici o vorbă unui băietan, care stătea lângă el.
Am aşteptat o jumătate de oră, ros de teama ca nu cumva cartea să lipsească sau să nu vrea să mi-o aducă. Când am primit-o, am strâns-o sub braţ şi am intrat ruşinat şi în vârful picioarelor în marea sală de lectură. Nu mai încercasem niciodată un asemenea sentiment de respect - nici măcar în biserică, pe când eram copil. Înspăimântat parcă de propria mea cutezanţă şi de faptul de a mă găsi înăuntru, după atâta aşteptare, în mijlocul acelui uriaş relicvariu al înţelepciunii veacurilor, m-am dus să mă aşez pe primul scaun liber care mi-a apărut în faţă. Atât de mare îmi era tulburarea şi plăcerea şi uimirea şi impresia că am devenit dintr-odatămai mare şi mai om, că timp de aproape un ceas n-am izbutit să pricep nimic din cartea pe care o aveam dinainte.
Totul, acolo înăuntru, mi se părea sfânt şi maiestuos, ca regăsirea unei naţiuni. Jilţurile murdare şi decolorate, acoperite cu o stofă al cărei verde spălăcit devenea gălbui sau se ascundea sub slinul negru, apăreau în ochii mei colosale şi fastuoase ca nişte tronuri, şi tăcerea adâncă îmi apăsa inima mai grav şi mai solemn decât aceea a unei catedrale.
De atunci am revenit zi de zi, tot timpul cât nesuferita şcoală mă lăsa liber. Încetul cu încetul m-am obişnuit cu tăcerea aceea, cu încăperea aceea atât de înaltă deasupra capului meu zbârlit de adolescent neîngrijit, cu comoara aceea de volume vechi şi noi, de dicţionare, de reviste, de opuscule, de atlase, de codice şi de manuscrise. Curând am devenit ca unul de-al casei, am ajuns să-i cunosc pe cei ce distribuiau cărţile, să descopăr tainele semnelor de pe buletine, am răzbit-o cu cataloagele, am învăţat să deosebesc chipurile celor fideli şi pasionaţi care veneau ca şi mine, zi de zi, punctuali şi nerăbdători ca la o întâlnire de dragoste.
Şi m-am cufundat până-n gât în toate lecturile pe care mi le sugerau mereu mai numeroasele mele curiozităţi sau titlurile de cărţi ce le găseam în cărţile pe care tocmai le citeam, încât am început atunci, fără experienţă, fără călauză, şi fără nici un plan, dar cu toată furia pasiunii, viaţa aspră şi măreaţă a unui om atotştiutor.

(Giovanni Papini, Un om sfârşit, Traducerea: Ştefan Augustin Doinaş, Editura Polirom, Iaşi, 2007)